Autopoiesisul arhitecturii – Autor: Patrik Schumacher

Sub acest titlu, Patrik Schumacher, partener la Zaha Hadid Architects1 și director fondator al Design Research Laboratory la Architectural Association2, ne propune o nouă teorie unificatoare a arhitecturii. Autopoiesisul lui Schumacher este un adevărat tratat de arhitectură care dorește să ne propulseze prin despărțirea totală de modernism și acceptarea unui nou stil global în arhitectură, parametricismul. Această despărțire este pregătită și argumentată declarând arhitectura ca fiind un sistem autopoietic3, autonom, auto-formator și auto-regulator. Euristicile4 negative și cele pozitive, tabuuri și dogme separă modernismul de un nou stil global aflat în curs de maturizare, care este caracterizat ca progresiv, fiind rezultatul unei evoluții firești, oferite de cercetarea realizată de avangardele contemporane. Demarcarea arhitecturii față de artă, știință și inginerie, în teoria lui Schumacher, este prezentată ca o necesitate, accentuând și distincția dintre arhitectură și disciplinele designului. Domeniul arhitecturii e în permanentă evoluție și este recunoscut de Schumacher ca o disciplină auto-conștientă cu începere din Renașterea italiană. Fiecare etapă care a urmat a fost caracterizată de eforturi teoretice destinate evoluției.

Patrik Schumacher ne propune o lucrare impresionantă ca volum și structură, o teorie a arhitecturii unificată în 12 părți, 60 de secțiuni și 250 de capitole și o serie de teze, rezultatul a 15 ani de cercetare. Influențele cele mai importante declarate de Schumacher au venit din afara arhitecturii, de la Niklas Luhmann, sociolog și filosof ale cărui viziuni despre societate constituie cadrul în care autorul își plasează discursul. Influențele au venit și de la Kant, Marx, Weber, Durkheim, Simmel, Benjamin, Adorno, De Saussure, Wittgenstein, Popper, Lakatos, Habermas, Foucault, Derrida, Deleuze, Guattari, DeLanda și alții. Din profesie, cei mai influenți teoreticieni declarați sunt Alexander, Tafuri, Koolhaas, Kipnis și Lynn, pe lângă mulți alții, dar cea mai importantă experiență pentru cariera lui Patrik Schumacher este colaborarea cu Zaha Hadid, începută în 1988. Teoria unificată propusă interpretează arhitectura ca fiind un sistem autonom de comunicații. Întrebarea generică adresată în Autopoiesisul arhitecturii se referă la cum se relaționează arhitectura cu societatea, așa cum este aceasta descrisă de Luhmann? Istoric vorbind, disciplina arhitecturii a fost refondată în modernism. Cu această ocazie, ne aduce aminte Schumacher, se face trecerea de la edificiu la spațiu5.

Întreaga construcție teoretică a autorului ne spune că ne aflăm într-un moment oarecum similar, de refondare a disciplinei și că avangardele designului6 au un rol în acest sens. Relația dintre avangardă și mainstream7 presupune o dependență reciprocă, iar școlile de arhitectură au, în argumentația autorului, două misiuni principale: prima este aceea de a scana societatea pentru a identifica problemele arhitecturale, pentru a anticipa provocările și a căuta răspunsuri la acestea, și a doua este aceea de a prolifera noile repertorii formale, prin explorarea noilor medii, în prezent prin modelele informatice. Patrik Schumacher atribuie laboratorului academic atât rolul de a inspira avangardele, cât și de a fonda practica generală. Aici aș îndrăzni să provoc la meditație asupra măsurii în care unele școli își asumă sau nu aceste roluri și la serioasa întrebare: dacă școlile sunt acele medii în care ceea ce e bine-cunoscut se transmite mai departe sau în care se stimulează evoluția de la ceea ce e cunoscut, prin inovație deschisă, spre ceea ce ar putea să urmeze? Schumacher remarcă două orientări puternice ale unor mari școli de arhitectură8, spunând că ele ar trebui să se regăsească simultan în fiecare școală, fără a insista asupra unei priorități: orientarea programatică și orientarea pentru formă/ tehnică. Acestea sunt, de fapt, elementele codului binar al arhitecturii, utilitatea și frumusețea, la care, prin contribuția avangardelor se adaugă și un al treilea cod, de asemenea definitoriu, cel al noutății, al originalității. Schumacher explică de ce abordarea binară este necesară și, mai ales, de ce arhitectura nu poate fi redusă la utilitate sau la inginerie, o argumentație care merită citită pentru că ne confruntăm zilnic cu problema dimensiunii nemăsurabile.

Aprofundând organizarea arhitecturii ca sistem autopoietic, el accentuează autonomia arhitecturii și indică modul de operare prin deciziile procesului de proiectare9. Schumacher acordă un spațiu important explicării noțiunii de stil arhitectural, considerând că acesta este, în fapt, un program de cercetare. Putem ușor să observăm felul în care autorul pregătește argumentația pentru un nou stil epocal, cum numește Patrik Schumacher parametricismul. Mă întreb foarte serios dacă tratatul său nu întâmpină probleme de receptare și acceptare tocmai pentru că este văzut ca o platformă pentru acest stil în curs de apariție, sau de consolidare, pe care poate unii, nu puțini, nu îl pot accepta ca fiind cel care va lua locul modernismului, cu aceeași forță unificatoare și va disloca practicile curente înlocuindu-le cu abordările specifice acestei noi complexități. Oricum, Schumacher investighează rolul societal al arhitecturii și afirmă inovația ca fiind expresia acestui rol. Arhitectura trebuie să aducă soluții originale la problemele care i se pun. Arhitectura, ca sistem de comunicare, operează prin teme și proiecte. Aici, pentru a arăta și mai clar autonomia și capacitatea arhitecturii ca sistem autopoietic de a se auto-teoretiza, se prezintă o comparație cu celelalte sisteme majore de funcții ale societății: arta, știința, educația, politica, sistemul legal, economia, mass-media, sistemul medical și morala.

Matricea prezentată în finalul primului volum al tratatului oferă pentru toate acestea criteriile de auto-demarcație, modul de operare, distincția de bază, codurile binare, programele, mediul, misiunea, funcția societală și autodescrierea. Cred că, din nou, putem constata faptul că teoria lui Schumacher este cel puțin cuprinzătoare și inovează în privința deschiderii unghiurilor de abordare. Demarcația este pentru Schumacher un mod de explicitare, iar arhitectura este văzută ca distinctă față de celelalte discipline ale designului și perfect delimitată. Putem vorbi despre demarcație ca metodă sau chiar ca temă recurentă care îmi pare utilă în explicitare, dar nu neapărat salvatoare în ceea ce privește abordarea curentă a fenomenelor construirii, față de care, trebuie să recunoaștem, arhitectura nu este încă marele câștigător. Patrik Schumacher face trecerea de la misiunea clasică a arhitecturii, distribuția, construcția și decorația la o nouă formulare, care combină misiunea și codul. Ordinea arhitecturală este relaționată la ordinea socială, această ordine fiind atinsă prin organizare și articulare. Competența centrală a arhitecturii este proclamată ca fiind articularea.

Autorul dezvoltă o întreagă teorie a complexității, văzută ca extensivă și intensivă, explicând și complicația, excesul arhitectural și surplusul, în condițiile în care spațiul social, spune tot el, este întotdeauna sub-articulat. Vorbește despre teritorializare și teritoriu ca unitate semiologică fundamentală. Dezvoltând discursul articulării, Schumacher indică necesitatea recursului la științele configurării, ca suplimentare a arhitecturii. O secțiune importantă și aș spune specifică acestei teorii, care merită fără îndoială avută în vedere de orice cititor interesat de arhitectură ca fenomen contemporan, este cea dedicată procesului de proiectare10. Este, de fapt, vorba despre o teorie a procesului interpretat ca fiind de tipul soluționare de problemă11. Proiectul este, astfel, un proces, dar și un sistem social de comunicare. Proiectul procesează informații și stabilește criterii de evaluare. Aici, Schumacher face trecerea la scripting12, o tehnică ce are ca principal avantaj posibilitatea unică de a descoperi surprize prin explorarea diferitelor iterații având garanția că toate variantele respectă criteriile setate. Teoria autopoiesisului arhitecturii distinge între proiectul arhitectului, proiectul clientului, proiectul inginerului și proiectul contractorului, ceea ce ne trimite din nou la chestiunea luării de decizii succesive, în cadrul proceselor. În continuare, arhitectura este prezentată ca un sistem mondial13, la fel ca societatea – și ea mondială. Schumacher argumentează necesitatea ca arhitectura să își revizuiască periodic teoria, redefinindu-se în raport cu societatea, aflată în evoluție, deci, schimbare. O extrem de interesantă referire la autoratul proiectului atribuit, în general, unei persoane este inserată în acest capitol.

Urmează o introspecție în relația arhitectură și politică, pe care o comentează ca transformându-se din tautologie în oximoron. În acest moment al dezvoltării construcției teoretice, Patrik Schumacher realizează o inedită comparație bazată pe 12 criterii tematice, definitorii pentru o teorie unificată, și generatoare ele însele de teorii, între 4 tratate de arhitectură, istorice: Alberti14, Durand15, Le Corbusier16 și… Patrik Schumacher. Îmi pare a fi una din cele mai interesante perspective deschise de autor în cadrul teoriei autopoiesisului, care generează o matrice de racordare la evoluția domeniului arhitecturii. Din nou teoria sa îmi pare a lua forma unui soclu pentru parametricism, despre care autorul vorbește ca fiind „cel mai bun pariu care se poate face azi”. Paradigma parametrică conduce la formarea unui nou stil, spune el. Articularea modernistă bazată pe separare, specializare și repetiție este de abandonat în societatea post-fordistă17 în rețea, contemporană. Se face o nouă trecere, de la spațiu la câmp18, iar exemplele din practica avangardei și, în special, din studiile și proiectele realizate de Zaha Hadid și în cadrul AADRL abundă. În epilog, Patrik Schumacher mărturisește că proiectul unei teorii vine din partea unui practician care observă criza profundă a modernismului, instaurată din 1970, după 50 de ani de cercetare în cadrul stilului și care, după încă aproape 50 de ani care au trecut de atunci, se află într-un moment de „aliniere istorică”.

Tratatul poate fi citit într-o sumedenie de moduri. Chiar și doar lecturarea tezelor extrase, 60 de enunțuri cu rezonanță axiomatică, toate fundamentate însă în corpul teoretic, poate fi o formă esențială de parcurs a unei opere care in extenso urcă spre 1.500 de pagini. Aș cita-o doar pe ultima, care aparent iese din contextul creat și dezvoltat cu multă rigoare structurantă: „Eleganța este expresia estetică a unei ordini complexe”. Nu pot să nu mă gândesc și să nu mă întreb dacă Autopoiesisul arhitecturii este un roman SF sau o previziune structurată și cred că orice cititor care își oferă răbdarea de a parcurge această substanțială construcție teoretică va avea momentele lui de revelație sau reacții de contradicție. Nu pot să număr de câte ori nu am fost de acord cu anumite enunțuri ale lui Schumacher din Autopoiesis.

Tot de atâtea ori însă m-am întrebat dacă nu cumva suntem prizonieri într-un lagăr al modernismului din care nu ne punem problema să plecăm, chiar dacă paznicii s-au retras de mult. Și mă întreb dacă fidelitatea față de o lume modernă atât de imperfectă nu devine din ce în ce mai mult un păcat fundamental de care nu poți să fii absolvit decât dacă accepți să te deschizi și să absorbi o gândire argumentată a unei noi teorii. În acest sens, Patrik Schumacher este un colecționar pedant de argumente, un unificator care pornește de la Marx și rămâne la Luhmann, vorbind despre relații și iritări în contextul autonomiei domeniului arhitecturii. Ai putea spune, la sfârşitul lecturii tratatului maraton, la care pauzele pentru schimbarea bateriilor sunt cu certitudine necesare, indiferent de consumul oricărui cititor, că ești în posesia unui aparat teoretic exhaustiv și nu îți rămâne decât să treci la treabă, la construcția unei lumi noi. Îmi pare totuși evident faptul că parametricismul nu este instaurabil bottom-up19 și atunci mă uit pe fereastră și îmi simt curiozitatea față de cum va fi lumea de mâine crescând imens. Și o remarcă de final, care nu poate fi trecută cu vederea: tratatul este dedicat lui Zaha Hadid.

NOTE

1 Zaha Hadid Architects, firmă internațională de arhitectură și design fondată de Zaha Hadid la Londra.

2 AA DRL este un departament de cercetare fondat de Patrick Schumacher împreună cu Brett Steele, la Architectural Association School of Architecture din Londra, în 1997.

3 Teoria lui Niklas Luhmann (1927-1998), a sistemelor sociale, principala bază a teoriei lui Schumacher, care consideră arhitectura ca sistem unitar autoreglat.

4 Procedee care servesc la descoperirea unor cunoștințe noi.

5 Gabo, Pevsner, în teoriile modernismului din anii 1920.

6 Termenul design este folosit în sens de proiectare.

7 În sens de curent general, pratici uzuale.

8 Berlage Institute și Columbia University, citate de autor.

9 Design decisions, în original.

10 Design process, în original.

11 Problem-solving process, în original.

12 Termen care desemnează programarea prin diferite limbaje specifice.

13 World architecture, în original.

14 Leon Battista Alberti, De re aedificatoria libri decem [1450], Florența, 1485.

15 Jean-Nicolas-Louis Durand, Precis des lecons d’architecture, 1805.

16 Charles-Édouard Jeanneret (Le Corbusier), Vers une architecture, Paris: G. Cres, 1923.

17 Ulterior modului de producție de masă dezvoltat de Henry Ford.

18 From space to field, în original.

19 De jos în sus, de la bază spre suprastructură.

Write the message

Your email address will not be published.