Luarea deciziilor într-o stare parametrică | Parametric mindset and decision-making

Euristici sociale

Lumea există independent de mentalul nostru şi nu este limitată unui individ sau unui comportament independent care să nu ia în considerare sau să nege societatea ca ansamblu. Într-o nouă ecologie materială, această frază transpare ca o creştere a interdependenţei proceselor sociale, o lume în care trebuie să asimilăm şi să operăm parametrii complecşi, manifestaţi colectiv şi individual, de tip social, politic, economic, cultural sau de mediu. Nu ar mai trebui să gândim în termenii unei lumi detaşate, izolate, cvasi-feudale, un loc anacronistic și esoteric, unde răspunsul arhitecturii la puncte de vedere și moduri de operare globale să fie unul anacronic și anarhic, tradus în obiecte disparate, ci dimpotrivă, este nevoie de un discurs adaptabil care să reflecte funcţia socială a arhitecturii. Competența nucleică a arhitecturii este dintotdeauna aceea de a articula, într-un mod responsabil, complexitatea spaţiului construit prin procese materiale. Procesele materiale inerente arhitecturii rezultă în obiecte fizico-materiale. Lumea este constituită din obiecte fizice care există în afară, independent de mentalul nostru. Sub umbrela materialismului, ca domeniu filosofic, toate fenomenele, inclusiv cele mentale precum și conştiinţa, sunt toate efecte ale factorului material. Interacţiunile materiale au loc, în arhitectură, între utilizatorii spaţiului (ființe sensibile) și obiectele fizice (obiecte proiectate) cu care acestea interacţionează. Materialismul este descris de Deleuze și Guattari, în lucrarea lor Capitalism și Schizofrenie, ca o ieşire din vechea gândire a secolului al XIX-lea, prin concepte precum autoconștientizare, linii de zbor, deteritorializare și teritorializare, roire, maşinării abstracte, imanență, reţele, corpuri, platouri, consolidare, teritoriu, limite, semnificare, structură, câmpuri, ordine, mediu, conectivitate, manifestare, formă, înrămare…1. Legătura directă între procesele arhitecturale și capacitatea acestora de a produce afecte este activată de conştiinţă. Conştiinţa însemnând starea de a-ți da seama de și de a răspunde mediului înconjurător, atât acel interior, cât și acel exterior. Latitudinea afectelor arhitecturii ar trebui să structureze și să ajute indivizii sau colectivităţile să navigheze cu o mai mare fluență în mediul construit. Fiecare societate este dependentă de mediul său construit deoarece acesta cuprinde locuri și spații unde oamenii locuiesc, muncesc și se recreează zilnic. Societatea noastră contemporană globală se confruntă cu o dezvoltare alertă condusă, în mare parte, de tehnologie și de abilitatea acesteia de a produce informaţie și de a mări conectivitatea între indivizi. Această societate condusă de informaţie a fost descrisă ca Societate a reţelelor, Societate a cunoaşterii, Societate post-Fordistă, Societate postmodernă, Societate post-industrială sau Societate a Informaţiei, termeni fixați pentru a putea descrie transformările care au început din anii 1970 până astăzi, transformări care remodelează modul fundamental în care societatea funcţionează. Aceste teorii sunt bazate pe presupunerea că societatea, în general, este remodelată sub auspiciile accesului la informație și ale monetizării informaţiei, care la rândul ei creează o nouă economie și un nou tip de comportament social. Argumentul critic este că, deși informaţia este mult mai uşor accesibilă în lumea contemporană, nu trebuie să percepem o societate complet diferită2; în fapt, poate fi văzută ca o evoluţie. Această evoluţie, construită pe societăţi și culturi existente, oferă o desfăşurare interminabilă de posibilităţi. Actorii sociali sunt expuşi unei varietăţi de medii, atât virtuale, cât și fizice. Schimbările care se petrec în societate, aduse de dezindustrializare și creşterea proceselor bazate pe informaţie, se reflectă în toate straturile funcţiilor societale ca evoluții. Arhitectura ca sistem funcţional autopoietic are capacitatea de a fi informată și de a produce afecte care să integreze complet nevoile societale contemporane, prin urmare, la rândul ei, trebuie să își dezvolte discursul și practica.

Paradigma

Arhitectura în secolul al XXI-lea se confruntă cu o schimbare de paradigmă. Aceasta este o nevoie generată, în parte, de o nouă societate globalizată, Societatea-reţelelor și/ sau Societatea-informaţiei și, pe de altă parte, de nevoia de coerență în discursul arhitectural în sine. Este nevoie de o nouă paradigmă pentru a răspunde cererilor tot mai complexe și accentuate ale societăţii noastre globale. Apelul către oprirea arhitecturii împrăştiate a fost făcut în largul profesiei, atât în mediul academic, cât și în mediul profesional, prin avangardă (arhitectura speculativă) sau prin discursul arhitectural de masă. Există un sentiment inerent de nevoie pentru o modalitate calitativă de a materializa lumea abstractă în mediul fizic global, venind dinspre nevoile abstracte ale sociologiei, economiei, politicii, ecologiei sau ale ingineriei, către procesele materiale pe care arhitectura le poate oferi și este singura responsabilă pentru afectele pe care le poate produce. Arhitectura dă formă funcţiunii și ordonează comunicările sociale prin construcţia sa. Schimbarea de paradigmă a arhitecturii se numeşte PARAMETRICISM3 și este unic prin abilitatea sa de a negocia o vastă desfăşurare de straturi informaţionale și de a le suprapune într-un mod discret și gradual, pentru a putea crea o longitudine fluidă de diferenţieri. Pune la dispoziţie un nou cadru de lucru pentru procesele arhitecturale și defineşte această disciplină ca un sistem autopoietic4 independent. Stilul are ca scop evoluţia și unificarea discursului global al arhitecturii, ca succesor de drept al modernismului, să culmineze eforturile și să pună capăt crizei moderniste.

Paradigma parametricistă este setată să opereze sub trei agende principale: Proiectul Organizaţional (fizic), Fenomenologic (perceptual) și Semiologic (comunicaţional). Parte din scopul parametricismului este acela de a face conştientă practicii arhitecturale semantica potenţial cuprinsă, pentru a obţine un nivel mai ridicat de corelare între formă și funcţiune, și diversele straturi informaţionale ce pot transpare prin fizicalitatea arhitecturii. Proiectul semiologic este construit pe baza conceptului filosofic al lui F. de Saussure, semiologie, și are ca scop îmbunătăţirea navigabilităţii mediului pe care îl defineşte. De Saussure exemplifică cum orice primeşte semnificaţie prin limbaj. Limbajul este un cadru pentru comunicarea verbală: „Cuvintele nu sunt doar etichete vocale sau adjuncţi comunicaţionali suprapuși peste o ordine a lucrurilor dată. Sunt produse colective ale interacțiunii sociale, instrumente esenţiale prin care oamenii îşi constituie și îşi articulează lumea”. Putem articula scopul arhitecturii ca fiind un cadru pentru comunicări sociale (ex.) dacă „semnificaţia unui cuvânt (semn) este utilizarea acestuia” (L. Wittgenstein) şi „dacă un spatiu are semnificaţie, semnificaţia spaţiului este dată de utilizarea acestuia” (P. Schumacher) rezultă spaţiul ca şi cadru pentru comunicare. Prin presupunerea unei traduceri abstracte a cuvintelor ca fiind unităţi sau elemente, care măiestrite cu grijă articulează și dau coerență unor structuri complicate (distincție primară între semiotică și semiologie); putem presupune că arhitectura are acelaşi potenţial inerent. Facem adesea referire la arhitectură ca având propriile limbaje și sintaxe, în acelaşi fel precum lingvistica are sintaxe și semantici. Sintaxele materialităţii arhitecturale sunt traduse în parametricism prin proiectul semiologic, prin înrămarea comunicărilor sociale de elementele arhitecturale. O arhitectură informată adresează importanța navigabilităţii spaţiului și capacitatea individuală de a se orienta cu încredere și uşurinţă pentru a putea stabili noi conexiuni și a avea experiențe semnificative. Utilizatorii spaţiului sunt fiinţe sensibile, fiinţe sociale, nu doar corpuri împinse printr-o construcţie fizică amorfă. Pentru a putea naviga, trebuie să înţelegem, în primul rând, ce se întâmplă într-un mediu dat (tipologie funcţională); pe cine să aşteptăm într-o anumită parte a teritoriului (tipologie socială); unde suntem față de alţii și posibilele alternative ale utilizărilor clădirii (tipologie locuţională). Euristici de proiectare consistente ajută la îmbunătăţirea și produce coerență în mediul construit; în parametricism există atât euristici formale, cât și funcţionale, definite cu valori negative și pozitive, care articulează semnificativ criteriile formale, funcţionale și sociale. Euristicile sunt motorul articulării și corelării diferitelor modele parametrice ca stări de soluţie în conformitate cu starea lor problematică.

Euristici formale negative:

a se evita liniile drepte, a se evita unghiurile drepte, a se evita colțurile, a se evita geometrii primitive de tip pătrate, triunghiuri și cercuri, a se evita repetarea simplă a elementelor, a se evita juxtapunerea elementelor sau sistemelor nerelaționate, a se evita tipologiile familiare.

Euristici formale pozitive:

hibridizare, morfare, de-teritorializare, deformare, iterare, a se folosi curbe de tip „splines”, „nurbs”, componente generative, script în loc de modelare, a se considera toate formele ca fiind maleabile parametric, a se diferenţia gradual (cu grade variabile), a se inflexiona și corela sistematic.

Euristici funcţionale negative:

evitaţi a gândi în termeni de esenţe, evitaţi stereotipurile și tipologiile stricte și evitaţi alocările funcţionale în zone stricte și discret separate.

Euristici funcţionale pozitive:

gândiţi-vă în sensul câmpurilor de activităţi graduale, despre scenarii sociale variabile calibrate de parametrii eveniment variați, gândiți în sensul rețelelor de tip actor-artefact.7

Luarea deciziilor

Aș dori să abordez  problema LUĂRII DECIZIILOR și cum anume suntem nevoiţi să luam decizii, atât în ceea ce priveşte elaborarea unui model parametric, precum și în ceea ce priveşte perceperea unui spațiu și a afectele pe care acesta le produce. Luarea deciziilor ca proces cognitiv este definit în psihologie prin capacitatea de a selecta o credinţă sau un plan de acţiune între mai multe posibile alternative. Luarea deciziilor are perspective de cercetare psihologice, cognitive și normative. Procesul de luare a deciziilor este văzut ca un proces continuu, integrat interacţiunii cu mediul.

În economie, Herbert Simon descria capacitatea indivizilor de a lua decizii ca fiind limitată. Simon defineşte acest concept ca Raţiune Limitată, însemnând că factorii de decizie (indivizi) pot să ajungă doar la un rezultat „satisficing”5 (neologism în limba engleză pentru satisfăcător, introdus de H. Simon), chiar dacă intenţia este aceea de a lua decizii raţionale și a maximiza utilitatea prin optimizare. Raţiunea Limitată este un concept bazat pe trei criterii sau constrângeri principale: în orice circumstanţă, (1) există doar o sumă limitată de informaţie disponibilă în ceea ce priveşte posibilitatea și consecinţele acestora; (2) creierul uman are doar o capacitate limitată de a evalua și procesa informaţia disponibilă; (3) există doar un timp limitat pentru a lua decizii. Acest concept poate fi abstractizat uşor în toate procesele de luare a deciziilor, fiind un concept general care se referă la toate limitările pe care factorii de decizie trebuie să le administreze. Aceste limitări ale raţiunii transformă procesul de luare a deciziilor într-un proces care se bazează pe reguli nescrise sau obişnuinţă. Obişnuinţa a fost descrisă în American Journal of Psychology (1903) după cum urmează: „O obișnuință, din punctul de vedere al psihologiei, este mai mult sau mai puțin o modalitate fixă de a gândi, a dori sau a simți, dobândită prin repetări anterioare a unui proces mental”.

Legătura între arhitectură și procesul de luare a deciziilor este stabilită în mediul care trebuie să fie navigat constant de toţi indivizii care participă la funcţiile sociale. Mediile în care indivizii interacţionează sunt în mare parte guvernate de construcţia fizico-materială a proceselor arhitecturale. Prin aceasta putem presupune că arhitectura influenţează direct și constant majoritatea proceselor de luare a deciziilor ale tuturor indivizilor în privinţa navigării ubicue a spaţiului. Într-un mediu social în continuă schimbare, unde interacţiunile și schimbul de informaţie sunt cheia funcţionalităţii și evoluţiei sale, competența nucleică a arhitecturii de a articula și încadra comunicările sociale este împuternicită prin Proiectul semiologic. Aceasta permite un proces de luare a deciziilor mai rapid a actorilor săi sociali. Când navigăm spaţiul, învăţăm prin subconştient cum să ne orientăm. Creăm reguli proprii bazate pe dihotomii simple care fac luarea deciziilor posibilă: înalt și scund, înăuntru și afară, lumină și întuneric, deschis și închis, solid și transparent etc., apoi le transformăm în stimulente pozitive sau negative de mediu. În mediul construit, aceste stimulente transpar prin elementele arhitecturale; ne vor ajuta să navigăm spaţiul, precum busole orientative, primind semnificaţie prin folosirea lor.

Modelul parametric

Sistemul ar trebui să țină utilizatorii informaţi despre ce se întâmplă, printr-un răspuns adecvat într-un timp rezonabil.”6 În arhitectură timpul este perceput prin mişcarea utilizatorului prin spațiu și prin interacţiunile vizuale cu proximitatea sa. Pentru ca utilizatorul să rămână informat, sistemul ar trebui să prevadă o lizibilitate clară a componentelor sale și a respectivelor lor semnificaţii în teritoriile pe care le definește. Varierea și alterarea graduală a elementelor în sistem menţin utilizatorul conştient asupra mişcării și poziţiei sale relative față de părţile sistemului, în acelaşi timp menținând echilibrul și consistența formei construite a sistemului.

Pentru ca un sistem să fie lizibil și pentru a avea capacitatea de a informa utilizatorii săi în privinţa raportării lor la sistem și părţile sale, trebuie să articuleze diferitele funcţionalităţi potenţiale cu elemente identificabile, prin operaţii cunoscute. Construcţia trebuie să fie capabilă de a transmite un mesaj utilizatorului său și să facă înţeles despre ce este vorba. În termeni mai puțini abstracţi, cineva ar trebui să fie în măsură să identifice elementele arhitecturale ca semnificanţi, în funcţie de vizibilitate, poziţie, masă, gradul de accesibilitate, materialitate etc. care, la rândul lor, pot semnifica o anumită funcţie, afiliere socială sau zonă a teritoriului.

O construcţie trebuie să aibă mai multe posibilităţi de a fi navigată, trebuie să fie deschisă și flexibilă, are nevoie de o multiplicitate de vederi și un sistem de circulaţie complex care să poată oferi o multiplicitate de alegeri. Utilizatorii ar trebui să fie capabili de a naviga mediul construit într-o multitudine de feluri, evitând înfundăturile. Dacă un utilizator trebuie să îşi schimbe traseul de mişcare, posibilitatea unor trasee scurte și a unor trasee lungi trebuie să fie introdusă pentru diferitele categorii de utilizatori ai teritoriului. Căile de comunicare sau circulaţie rapide vor fi, în principal, folosite de utilizatorii experimentaţi, în timp ce traseele mai lungi și mai indirecte vor fi folosite în mare parte de utilizatorii neexperimentaţi, care vor sta tot timpul într-un câmp care să le ofere o vizibilitate maximă și o oportunitate ridicată de cunoaştere. Funcţionalitatea sistemului trebuie informată de aspectul formal al arhitecturii sale. Forma trebuie să dea semnificaţie funcţiunii, într-o nouă definiţie a corelării binomului.

O consistență în ceea ce priveşte limbajul și operaţiile de proiectare este de preferat în scopul reducerii riscului apariţiei influențelor părtinitoare. Utilizatorii nu ar trebui să se întrebe dacă acelaşi tip de operaţie sau articulare a elementelor arhitecturale are o semantică diferită, dacă sunt întâmpinate în zone diferite ale teritoriului. Un set de reguli și convenţii poate fi stabilit pentru diferenţieri geometrice ale ierarhiilor spaţiale și sociale. Dacă există o consistență pe întregul teritoriu în privinţa regulilor de articulare și conectivitate a diferitelor părți similare, utilizatorul va câştiga încredere, astfel, devenind mai puțin părtinitor. Argumentaţia se poate face în favoarea consistenței în schimbul asemănării, consistență ca armonie sau compatibilitate în schimbul repetării nesfârşite și a modularităţii. Când există un limbaj de proiectare consistent în întreg mediul construit, alegerile devin mai clare și mai uşor de făcut pentru oricare dintre utilizatorii acestuia.

Spaţiul problemei defineşte un set de stări-problemă între care starea-soluție trebuie aflată.”7 Dat fiind arealul vast de posibilități care pot fi generate de metodele contemporane de proiectare computațională, o multitudine de stări-problemă pot fi aflate. De fapt, pentru a putea avea capacitatea de a selecta cea mai bună stare-problemă care să fie potrivită stării-soluție, ar trebui să parcurgem și să testăm să examinăm o cantitate mai mare de date decât timpul disponibil pentru soluționarea problemei. Putem ținti spre rezultatul optim prin metode de optimizare sau putem ținti spre soluția satisfăcătoare, care să poată oferi o stare-problemă potrivită pentru a atinge starea-scop. Această problematică se leagă de „satisficing”, definiția lui Simon, și de limitările optimizării sub constrângeri.

Se ajunge la o stare-soluție prin generarea și testarea unor stări-problemă diferite. Aceste stări-problemă sunt create prin modele computaţionale care vor permite studierea și testarea unor sisteme complexe și a comportamentului acestora prin simulări computerizate. Stările-problemă cuprind toată informaţia disponibilă existentă într-o anumită instanţă, formulată prin sisteme simbolice corespunzătoare conceptualului, modelării și sistemelor de evaluare în trei stări: starea iniţială, starea intermediară și starea finală – scopul (P. Schumacher). Spaţiul-problemei este testat față de cele trei agende principale: dimensiunea organizaţională, fenomenologică și semiologică a proiectului. Pentru a produce ordinea arhitecturală, aceste dimensiuni produc două distincţii binare: organizarea și articularea proceselor arhitecturale. Ordinea propusă de Parametricism este înaintată prin procese de proiectare precum interarticularea parametrică, accentuarea parametrică, figurarea parametrică, semiologia parametrică, reacţia parametrică, ecologia parametrică și relaţionarea profundă. Starea-scop a discursului este aceea de a obţine o relaţionare profundă în totalitatea mediului construit.

„Toate grilele sunt câmpuri, dar nu toate câmpurile sunt grile.”8 Problematica câmpului a fost preluată de discursul arhitectural, prin Frei Otto sau Stan Allen, și pregăteşte terenul pentru ca Parametricismul să se delimiteze de rigiditatea Modernismului. Frei Otto realizează un studio remarcabil al modelelor de organizare a oamenilor, inspirate din natură, în formaţiuni vernaculare9, iar Allen realizează studii abstracte ale unor posibile formaţiuni de câmpuri și sisteme, pentru a proba o soluţie mult mai integrată pentru problematica plin-gol a compoziţiei arhitecturale. Allen propune regândirea figurii în relaţie cu câmpul, nu ca un obiect individual și clar demarcat care să fie citit în contrast cu un câmp stabil (static), ci mai precis ca un efect al câmpului în sine. Luând în considerare aceste premise, presupunem câmpurile ca având o capacitate mult mai mare de a integra parametrii care se găsesc atât în starea-iniţială, cât și în starea-problemă a proiectului și au o probabilitate mai mare de a ajunge la o stare-soluţie (scop) a proiectului într-un mod mult mai satisfăcător. Condiţiile de sit, factorii funcţionali, sociali și de mediu pot fi integraţi și corelaţi în asemenea sisteme simbolice prin metode de diferenţiere, juxtapunere și variere; stabilirea și inversarea de ierarhii; poziţionarea spaţială în funcţie de marginalitate și centralitate; niveluri de importanță, înăuntru/afară/pe muchie/condiţii de mijloc, centru vs. periferie, arii servite vs. spații de serviciu, proliferarea prin repetiţie și iterare. Maleabilitatea, complexitatea și manifestarea parametrică a câmpurilor rezultă din sistemele lor fractale inerente și potenţialul de adaptare a unor subsisteme de tip L, Mandelbrot, dinamice – precum dinamica fluidelor sau particule, agregare limitată a difuziei (DLA), auto-organizaționale precum: Voronoi, structuri celulare, magnetizări spontane, cristalizări; sisteme geometrice: triangulări, subdivizie recursivă auto-referențială, geo-rețele; sisteme comportamentale: formaţiuni de tip stoluri sau „cellular automata”; optimizări de trasee (Frei Otto), reţele urbane (Hiller).

Procesul de luare a deciziilor care, în cele din urmă, atinge nivelul satisfăcător al aspiraţiei pleacă de la nivelul metodelor de generare și testare a proceselor. Presupunem că sarcina este aceea de a articula o cerinţă programatică, precum un pateu urban cu trei straturi principale de funcţiuni sociale care trebuie integrate într-un context și un mediu existent. Putem genera mai multe sisteme simbolice la nivel conceptual care se pot relaţiona la oricare din sistemele menţionate anterior. Prin metoda analizei putem identifica toate caracteristicile mediului și ale contextului dat și putem extrage principalele componente abstracte și fizice ale stării iniţiale. Prin metode de cercetare vom găsi sistemul simbolic satisfăcător sau adecvat care poate fi aplicat in situ, luând în considerare criteriile formale, funcţionale și sociale ale spaţiului-problemă și vom testa relaţiile reciproce posibile care pot fi stabilite între spațiul-problemă suprapus peste spaţiul-soluţie. Aceste relaţii de reciprocitate pot fi stabilite prin metode de interogare a propoziţiilor de tip „dacă-atunci”. Putem reduce numărul de sisteme simbolice angajate prin implementarea metodei de generare și testare și prin optimizări locale. Un model parametric angajat în stadiul incipient al procesului, precum Galapagos (Grasshopper) sau sisteme auto-organizaționale, bazate pe relaţii de reciprocitate pre-codificate și integrate algoritmului lor genetic (COD), poate atinge reduceri rapide de variabile și preferinţe în sistem și se poate ajunge la o selecţie mai rapidă a unui genotip bazat pe fenotipuri satisfăcătoare. Sistemul optimizat care mulțumește aşteptările noastre va avea capacitatea de a fi testat pentru a integra vizibil criteriile formale, funcţionale, sociale și de mediu ale spaţiului-problemă. Optimul atins va deveni subiectul proceselor de optimizare prin manipulări locale ale câmpului în scopul obţinerii unui grad mai mare de corelare. O relaţionare profundă este atinsă atunci când toate componentele sistemului sunt corelate și interrelaţionate. A interpune diferitele scări la care se lucrează prin aplicarea redundantă a aceluiaşi sistem în scări diferite ale teritoriului este o metodă prin care se poate detalia modelul ulterior, dependent de strategiile implicate. Corelarea între câmp, masă și sub-sistemele clădirilor este posibilă prin stratificarea sistematică a sistemelor simbolice angajate în spațiul-problemă, obţinând o tranziţie graduală și o diferenţiere sistematică a tipologiilor și a scărilor. Prin utilizarea unei varietăţi de sisteme simbolice mijlocite de apariţii generative, noi și neaşteptate soluţii pot fi găsite și testate contra parametrilor-scop care sunt implicați în spațiul-problemă.

Dacă un spațiu proiectat va funcţiona bine ca spațiu de orientare efectiv, și dacă va facilita evenimentele comunicaţionale sau întâlnirile planificate, nu este uşor de constatat. Simulările cu agenţi, planificarea scenariilor și animarea de persoane ar putea ajunge aproape. Punctul-cheie aici este acela că orice spațiu de planificare este doar atât de bun pe cât sunt puterile sale predictive asupra următorului spațiu de execuţie, și în cele din urmă asupra proceselor de viaţă a clădirii precum cadru pentru comunicări sociale. Pe de altă parte, procesul de proiectare în orice spaţiu-problemă/ de planificare este atât de bun precum simplificarea problemei pe care o obţin abstractizările sale. Aceste două criterii au implicaţii contrare și trebuie să fie echilibrate.10

Note

1 Deleuze, Gill & Guattari, Felix (1980) Mille Plateaux, volume 2, Capitalisme et Schizophrenic, Les Editions de Minuit, Paris.

2 Webster, Frank (2002) The Information Society Revisited. In: Lievrouw, Leah A./Livingstone, Sonia (Eds.) (2002) Handbook of New Media. London: Sage. pp. 259.

3 Schumacher, Patrik (2008) Parametricism as Style – Parametricism Manifesto, London; presented and discussed at the Dark Side Club, 11th Architecture Biennale, Venice 2008.

4 Luhmann, Niklas.

5 Simon, A. Herbert (April 1984). Models Of Bounded Rationality And Other Topics. In Economics. The MIT Press.

6 Schumacher, Patrik (2012), The Autopoiesis of Architecture – A New Agenda For Architecture, ed. John Wiley & Sons Ltd., London, p. 298.

7 Nielsen, Jakob (1994). Usability Engineering. San Diego: Academic Press. p. 115–148.

8 Allen, Stan (1999) Points + Lines, New York.

9 Otto, Frei (2009) Occupying and Connecting, ed. Axel Menges.

10 Schumacher, Patrik (2012), The Autopoiesis of Architecture – A New Agenda For Architecture, ed. John Wiley & Sons Ltd., London, pp. 298.

Social Heuristics

The world exists independent of our minds and is not bounded to one individual or independent behaviour that doesn’t take into account or neglects society as a whole. In a new ecology of matter, this transpires as an increased interdependency of social processes, a world where we need to take-in and operate, independently & collectively manifested complex parameters such as social, political, economic, cultural or environmental aspects. We are no longer to think of a world detached, isolated, as a quasi-feudal, anachronistic and esoteric place, where the architectural response to global views and modi-operandi is irrational and anarchical, translated into loose objects, but rather a more responsible adaptive discourse that reflects architecture’s social function is needed. Architecture’s core competency has always been that of articulating, in a responsible way, the complexity of the built environment through material processes. The inherent material process of architecture result in physical, material objects. The world is made-up of physical objects that exist outside, and independently of our minds. Under Materialism, all phenomena, including mental phenomena and consciousness, are wholly due to material agency. The material interactions in architecture occur between space-users (sentient beings) and the physical objects (designed objects) they interact with. Materialism is presented by Deleuze & Guattari, in their Capitalism and Schizophrenia, as an escape from the old XIXth century thought, through concepts such as self-awareness, lines of flight, deterritorialisation vs. territorialisation, swarming, machines, assemblages vs. organisms, abstract machines, immanence, networks, bodies, plateaus, consolidation, territory, limits, signification, structure, fields, order, milieu, environment, connectivity, emergence, form, frames …1 . The direct link between architecture’s processes and its capacity to produce affects is enabled by consciousness, it meaning the state of being aware of and responsive to one’s surroundings, both interior and exterior. The latitude of architecture’s affects should structure and help individuals and/or collectives navigate with a higher degree of fluency the built environment. Every society is dependent on its built environment as it encompasses places and spaces where humans live, work and recreate on a daily basis. Our contemporary global society is faced with a fast pace development driven mostly by technology and its ability to produce information and increase connectivity between individuals. This information driven society has been described as Network-Society, Knowledge-society, Post-Fordist Society, Post-Modern Society, Post-Industrial Society or Information Society terms coined in order to describe the transformations that started in the 1970’s until today, transformations which are reshaping the way in which societies fundamentally work. These theories are based on the presupposition that society in general is being reshaped under the auspices of information access and the monetarization of information which in turn produces a new kind of economy and social behaviour. Critiques argue that if information is much more accessible in the contemporary world, it does not need to be perceived as a totally different society2; in fact it can be viewed as an evolution. This evolution, built upon existing societies and cultures, offers an exhaustive array of possibilities. Social actors are being exposed to a manifold of milieus, both virtual and physical. The changes that occur in society, driven by deindustrialization and an increase of information based processes, are reflected throughout all layers of societal-functions as evolutions. Architecture as an autopoietic societal-function has the capacity to be informed and to produce affects that fully integrate contemporary societal needs, therefor in turn needs to evolve its discourse and practice.

Paradigm

Architecture in the 21st century is confronted with a PARADIGM SHIFT. This is a need that is in part generated by a new globalised NETWORK SOCIETY or/and IFORMATION SOCIETY and on the other hand, the need for coherence in the architectural discourse itself. A new paradigm is needed in order to respond to the increasingly more complex demands of our global society. The call-out to stop generalised garbage-spill architecture has been made across the field, both in academia and practice, in avant-garde (speculative architecture) or mainstream fashion. There is an inherent, general feeling for a more qualitative way of materialising our abstract world into the physical world space. Reaching out from the abstract need of sociology, economy, politics, ecology or engineering to the material processes that architecture can provide and is sole responsible for its affects. Architecture gives form to function and orders social communication through its construct. Architecture’s new paradigm shift is called PARAMETRICISM3 and it is unique in its ability to negotiate a vast array of information layers and superimpose them seemingly and gradually, in order to create a flowing longitude of differentiation. It provides a new framework for architectural processes and defines the discipline as an independent autopoietic4 social-system. This style is meant to evolve and unify architecture’s global discourse, as a rightful successor to Modernism, peak the efforts of Post-Modernism and end the crisis of Modernism.

The parametricist paradigm is set to operate under three main agendas: The Organisational (physical) The Phenomenological (perceptual) and The Semiological Project (communicative). Part of Parametricism’s aim is to render potentially embedded semantics conscious to architecture’s practice in order to achieve a higher degree of correlation between form and function and the various layers of information that can transpire through architecture’s physicality. The Semiological Project is based on the philosophical concept of semiology given by the linguist F. de Saussure and it aims at improving the navigability of the environment it defines. De Saussure exemplifies how anything acquires meaning through language. Language as a frame for communications: “Words are not mere vocal labels or communicational adjuncts superimposed upon an already given order of things. They are collective products of social interaction, essential instruments through which human beings constitute and articulate their world.” We can articulate architecture’s goal as framing social communications (e.g.) “the meaning of a word (sign) is its use.” (L. Wittgenstein) => “if a space has meaning, the meaning of a space is its use.” (P. Schumacher) = space as a frame for communication. By assuming an abstract translation of words into units or elements that carefully crafted articulate intricate and coherent structures (main distinction between semiotics and semiology); we can assume that architecture has the same inherent potential. We often refer to architecture having its own language and syntax in the same way as linguistics has syntax and semantics. The semantics of architecture’s materiality is translated into Parametricism trough the Semiological Project, by framing communications into architectural elements. Informed architecture addresses the importance of navigating space and orienting one’s self with confidence and ease in order to establish new connections and have meaningful experiences. The users of space are sentient, social beings not mere bodies funnelled through an amorphous physical construct. In order to navigate, we need to understand, first of all, what is going on in a given environment (function type); who to expect in a certain part of a territory (social type); where we are in respect to others and possible alternatives of the building’s available usability (location type). Consistent designs-heuristics help improve and cohere the built environment; in Parametricism there are both Formal and Functional Heuristics defined with negative and positive values that articulate meaningfully the formal, functional and social criteria. These heuristics are the drivers for articulating and informing the various parametric models as solution sates in accordance to their problem state.

Formal negative heuristics:

avoid straight lines, avoid right angles, avoid corners, avoid rigid geometric primitives like squares, triangles and circles, avoid simple repetition of elements, avoid juxtaposition of unrelated elements or systems, and avoid familiar typologies

Formal positive heuristics:

hybridize, morph, deterritorialize, deform, iterate, use splines, nurbs, generative components, script rather than model, consider all forms to be parametrically malleable, differentiate gradually (at variant rates), inflect and correlate systematically

Functional negative heuristics:

avoid thinking in terms of essences, avoid stereotypes and strict typologies, and avoid designating functions to strict and separated and discrete zones

Functional positive heuristics:

think in terms of gradient fields of activity, about variable social scenarios calibrated by various event parameters, think in terms of actor-artefact networks7

Decision-making

I would like to address the issue of DECISION-MAKING and how we are bound to make decisions, both in how we elaborate a parametric model and speculate on how we perceive physical space and its affects. Decision-making as a cognitive process is defined in psychology as the capacity to select a belief or a course of action among several alternative possibilities. Decision-making has psychological, cognitive and normative research perspectives. The decision-making process is regarded as a continuous process integrated in the interaction with the environment.

In economics, Herbert Simon describes the capacity of individuals for decision-making to be bounded. Simon defines this concept as Bounded Rationality, meaning that decision makers can only make satisficing5, even if they intend to make rational choices and maximize the utility through optimization. Bounded Rationality is a concept that is based on three main criteria or constraints: under any circumstance, (1) there is only a limited amount of information that is available over possibilities and their consequences; (2) the human mind has only a limited capacity of evaluate and process the information available; (3) there being only a limited amount of time to make decisions. This concept can easily be abstracted to all decision-making processes, as it’s a general concept that refers to the limitations that decision-makers have to manage. These bounds on rationality make the process of decision-making rely on rules of thumb or habit. Habit was described as following in the American Journal of Psychology (1903): „A habit, from the standpoint of psychology, is a more or less fixed way of thinking, willing, or feeling acquired through previous repetition of a mental experience.”

The link between architecture and the decision-making process is established in the environment that has to be constantly navigated by all individuals that participate to societal functions. The milieus that individuals interact in are mainly governed by the physical, material build-up of architecture’s processes. By this we can assume that architecture is directly and constantly influencing the majority of the decision-making processes of all individuals with regards to ubiquitous spatial navigations. In a constantly evolving social environment, where interaction and the exchange of information is key to its functionality and evolution, architecture’s core competency to articulate and frame social communication is empowered through The Semiological Project. This allows a faster decision-making process of its social actors.  When we navigate space, we are subconsciously learning how to orient ourselves. We create rules-of-thumb based on simple dichotomies that make distinctions possible: high & low, inside & outside, light & dark, opened & closed, solid & transparent etc., we then transform them into positive or negative environmental incentives. In the built environment, these incentives transpire through architectural elements; they will help us navigate space as compasses for orientation, acquiring meaning through their use.

The parametric model

The system should always keep users informed about what is going on, through appropriate feedback within reasonable time.”6 Time in architecture is perceived through the movement of the user in space and the visual interactions with its proximity. In order for the users to stay informed, the system should provide a clear legibility of its components and their respective meaning throughout the territory it defines. The variation and gradient alteration of the elements throughout the system keeps a user aware of its own movement and relative position to the system’s parts, maintaining in the same time consistency and balance of its build form.

In order for a system to be legible and for it to have the capacity to inform users on how they should relate to it and its parts, it needs to articulate the different functionalities it may have with identifiable elements with known operations. The construct has to be able to send a message to its user and let the user know what it’s talking about. In less abstract terms, one should be able to identify architectural elements as signifiers, relative to their visibility, position, massing, degree of accessibility, materiality, etc. which in turn can all signify a specific function, social affiliation or area of the territory.

A build-up needs to have multiple possibilities to be navigated, it needs to be opened and flexible, it needs a multiplicity of vistas and a complex circulatory system that can provide a multiplicity of choice. The users should be able to navigate the built environment manifold, avoiding dead-ends. If a user needs to change track in its movement, the possibility for fast tracks and slow tracks needs to be introduced for the different categories of users involved in the usage of a territory. The faster ways of communication or circulation are going to mostly be used by the informed experienced users, while the slower more indirect paths will mostly be used by the unexperienced users who will always stay in a field that offers them maximum visibility and a high degree of cognition opportunity. The functionality of the system needs to be informed by the formal aspect of its architecture. Form should give meaning to function, in a new definition of the binomial correlation.

A consistency in the design language and operations is preferred in order to reduce the risk of biases. Users should not have to wonder if the same type of operation or articulation of architectural elements has different semantics, if found in different areas of a territory. A set of rules and conventions can be established for differentiating through geometrical operations, distinct spatial and social hierarchies. If there is a consistency throughout the territory with regards to rules of connectivity and articulation of the different similar parts, the user will gain confidence and therefore less bias. One can argue for consistency and not sameness, consistency as harmony or compatibility as opposed to endless repetition or modularity. When there is a consistent design language throughout the built environment the choices become clearer and easier to make for any of its users.

“The problem space defines the set of problem states among which the solution states must be found7. Given the vast array of possibilities that can be generated through contemporary design specific computation methods, a manifold of problem states can be found. In fact, to be able to select the best problem state that suits our solution state, we would have to go through and test or examine a greater amount of data then the time available to our problem solving timeframe. We can aim for the best result by methods of optimizations, or we can aim for the satisfactory solution, which would give a suitable problem state for a goal state to be reached. This problematic is tied back to Simon’s definition of satisficing and the limitations of optimization under constraints.

A solution state is reached by generating and testing different problem states. These problem states are made up by computational models which will allow the study and testing of complex systems and their behaviour through computer simulations. The problem states include all available information existing at any given instance, formulated via symbolic systems corresponding to the conceptual, modelling and evaluation systems in three states: the initial state, the intermediate state and the goal state (P. Schumacher). The problem space is tested against the three main agendas: the organizational, the phenomenological and the semiological dimensions of the project. In order to produce architectural order, these dimensions set-up two binary distinctions: the organization and the articulation of the architectural processes. The order proposed by Parametricism is advanced through design processes such as Parametric Inter-Articulation, Parametric Accentuation, Parametric Figuration, Parametric Semiology, Parametric Responsiveness, Parametric Ecology and Deep Relationality. The goal state of the discourse is to achieve a deep relationality in the totality of the built environment.

“All grids are fields, but not all fields are grids.”8 The problematic of the field, has been take on by architectural discourse, through Frei Otto or Stan Allen and sets the ground for Parametricism to demarcate itself from the rigidity of Modernism. Frei Otto makes a remarkable study of patterns of human organisations inspired by nature in vernacular formations9 and Allen makes abstract studies of possible field formations or systems, in order to prove a more integrated solution for the figure-ground problematic of architectural compositions. Allen proposes to rethink the figure in relation to the field, not as a clearly demarcated and individual object that reads against a stable (static) field, but rather as an emergent effect of the field itself. Considering these premises we assume that fields have a higher capacity to integrate parameters found both in the initial state and in the problem state of a project and have a higher probability of success in reaching a solution/goal state of the project in a more satisfactory form. Site conditions, functional, social and environmental layers can be integrated and correlated within such symbolic systems through methods of differentiation, juxtaposition and variation; establishment and reversals of hierarchies; spatial positioning with regards to marginality and centrality, levels of importance, inside/outside/on the border/in between conditions, centre vs. periphery, serviced vs. service areas, proliferations through repetition and iterations. The parametric malleability, complexity and manifestations of fields results out of their inherent fractal systems and their potential adaptation of different subsystems such as L-systems, Mandelbrot systems, dynamic systems such as fluid dynamics or particle systems, diffusion limited aggregation (DLA) systems, self-organised systems such as: voronoi, cellular structures, spontaneous magnetizations, crystallizations; geometrical systems: triangulation, recursive self-referenced subdivision, geo-webs; behavioural systems: swarm formations or cellular automata; path-optimizations (Frei Otto) urban networks (Hiller).

The decision-making process that ultimately reaches the satisficing aspiration level starts at the level of generate-and-test methods of the process. Supposing the task is to articulate a programmatic requirement such as an urban block with three main layers of social functions that need to be integrated onto an existing context and environment. We can generate several symbolic systems at the conceptual level that rely on either of the aforementioned systems. By methods of analysis we can identify the given environment’ and context’s characteristics and extract the main abstract and physical constituents of the initial state. By means of research we could find the best suitable or satisfactory symbolic systems that can be applied on site, taking into consideration the formal, functional and social criteria of the problem space and test the possible reciprocal relations that can be established between the problem-space over the solution-space. These reciprocal relations can be established by means of inquire into if-then prepositions. We can reduce the number of symbolic systems engaged by using methods of generate-and-test and by local optimizations. A parametric model that is engaged in the earliest stages of the process, such as Galapagos (Grasshopper) or self-organising systems, based on reciprocal relations pre-coded and embedded in their genetic algorithms (CODE), can yield to rapid reductions of variables and biases in the system and a faster genotype selection based on satisfactory phenotypes. The optimized system that satisfies our goals will have the ability to test against seemingly integrating the formal, functional, social and environmental criteria of the problem space. The optimum reached would be then be subjected to optimization processes by local manipulations of the field in order to achieve a higher degree of correlation. A deep-relationality is achieved once all components of the system are interrelated and correlated. Zooming in and zooming out (redundantly applying a system to various scales), can be one method of further detailing the model, depending on the strategies implied. The correlations between field, massing and subsystems of the building blocks are possible by applying a systematic layering of the symbolic systems engaged in the problem space, achieving a gradient transition and systematic differentiation in topology and scale. By the use of manifold symbolic systems and by means of emergence, new, unexpected solution states can be found and tested against the goal parameters that are implied in the problem space.

Whether a designed […] space will work well as effective orientation space, and whether it will facilitate the envisaged encounters and informal communication events, is not easy to ascertain. Agent simulations, scenario planning and people animation might come close. The key point here is that each planning space is only as good as its predictive power over the next execution space and ultimately over the life-process of the building as frame for social communication. On the other hand, the design process in each problem/planning space is only as good as the simplification of the problem its abstractions achieve. These two criteria have contrary implications and need to be balanced.10

Notes

1 Deleuze, Gill & Guattari, Felix (1980) Mille Plateaux, volume 2, Capitalisme et Schizophrenic, Les Editions de Minuit, Paris.

2 Webster, Frank (2002) The Information Society Revisited. In: Lievrouw, Leah A./Livingstone, Sonia (Eds.) (2002) Handbook of New Media. London: Sage. pp. 259.

3 Schumacher, Patrik (2008) Parametricism as Style – Parametricism Manifesto, London; presented and discussed at the Dark Side Club, 11th Architecture Biennale, Venice 2008.

4 Luhmann, Niklas.

5 Simon, A. Herbert (April 1984). Models Of Bounded Rationality And Other Topics. In Economics. The MIT Press.

6 Schumacher, Patrik (2012), The Autopoiesis of Architecture – A New Agenda For Architecture, ed. John Wiley & Sons Ltd., London, p. 298.

7 Nielsen, Jakob (1994). Usability Engineering. San Diego: Academic Press. p. 115–148.

8 Allen, Stan (1999) Points + Lines, New York.

9 Otto, Frei (2009) Occupying and Connecting, ed. Axel Menges.

10 Schumacher, Patrik (2012), The Autopoiesis of Architecture – A New Agenda For Architecture, ed. John Wiley & Sons Ltd., London, pp. 298.

One comment on “Luarea deciziilor într-o stare parametrică | Parametric mindset and decision-making”

  • Fatemeh | 1 year ago | Reply

    Hi Mr. Zaha
    I want to cite your article titled “PARAMETRIC MINDSET and DECISION-MAKING SOCIAL HEURISTICS”, please guide me.
    Cheers
    Fatemeh

Write the message

Your email address will not be published.