Predispoziții parametrice | Parametric Predispositions

În ultimele decenii, strategiile de proiectare arhitecturală, dar și teoria și educația în domeniul arhitecturii au suferit schimbări paradigmatice cruciale. Incapacitatea crescândă a modernismului de a aborda, pentru a nu spune rezolva, problemele din ce în ce mai complexe cu care se confruntă societatea i-a forțat pe arhitecți, urbaniști, teoreticieni și oameni de știință să caute și alte metode de lucru.

Acest fapt a condus, pe de o parte, la reevaluarea presupusului potențial ascuns al proiectului modernist, în cadrul logicii sale, o tendință denumită de Svetlana Boym „off modern”, deoarece „[…] ne face să explorăm tot felul de alei lăturalnice în loc să apucăm pe drumul drept al progresului”¹.

Pe de altă parte, renunțarea de dată relativ recentă la sistemele de percepție liniar și binar, care dominaseră multă vreme viziunea noastră asupra lumii, deschisese larg calea spre noi domenii de cercetare științifică, schimbând considerabil concepția noastră despre arhitectură și propulsând profesia într-o paradigmă complet nouă. Abandonând formele și ordinele platonice tradiționale în favoarea complexității formale, arhitecții ajunseseră să vadă mediul construit ca pe un câmp continuu ce încorpora elemente diverse, o organizare spațială capabilă să negocieze între acele elemente, care, la rândul lor, există sub imperiul forțelor și al curentelor în schimbare ce le determină utilizarea. După cum observă Stan Allen, „condițiile câmpului se modifică dinspre una spre mai multe, dinspre indivizi spre colective, dinspre obiecte spre câmpuri”².

Transferul acestor sisteme din domeniul lor inițial spre domeniile arhitecturii și urbanismului și dezvoltarea lor digitală metodică au ca scop generarea unor geometrii complexe, controlabile parametric, prezentând un potențial extrem de ridicat de adaptabilitate și conectivitate. Variația și diferențierea continuă a unor elemente simple reflectă forțele schimbătoare, care se influențează reciproc, din cadrul straturilor diferite ale unui sistem, pentru a articula în cele din urmă un sistem arhitectural complex care corelează organizarea spațială cu mediul acesteia, cu locuitorii săi și cu tiparele constante de utilizare ale acestora. Aceasta presupune dezvoltarea controlată și simultană a funcției, formei, structurii și materialului și impune luarea în considerare atentă a calităților asociative ale tuturor componentelor individuale.

Forța acestei abordări parametrice rezidă în capacitatea ei de a înțelege arhitectura ca pe un sistem de corelații și diferențieri aflat în căutarea unei articulări adecvate și complexe. După cum remarcă Patrik Schumacher: „La fel ca sistemele naturale, compozițiile parametrice sunt integrate în asemenea măsură încât nu pot fi descompuse cu ușurință în subsisteme independente – o diferență majoră față de paradigma de proiectare modernistă constând în separarea clară a subsistemelor funcționale”³.

În același timp, tranziția din ce în ce mai rapidă spre procese de proiectare digitală și dezvoltarea unor noi instrumente informatice digitale și tehnici parametrice, caracterizate printr-un nivel ridicat de interactivitate și control al fluxului în timp real au determinat apariția unor noi schimbări radicale în domeniul arhitecturii.  Dintr-o dată, instrumentele informatice puteau fi utilizate pentru a explora sistematic vastele spații ale proiectării, creând o întreagă serie de forme complexe, în schimbare repetitivă; la final, tehnologiile informatice au încetat a fi utilizate pentru vizualizarea digitală reprezentațională și au fost, în schimb, întrebuințate în procesele de creare digitală a formelor.

Exact în această perioadă, Zaha a preluat studioul care se numea la acea vreme „Studio Architekturentwurf 1” de la Zvi Hecker și, valorificând poziția avangardistă a școlii în contextul academic european, a pus bazele unui laborator de strategii de proiectare digitală contemporană. Inclusă într-un cadru internațional alcătuit din instituții diferite, dar cu concepții similare, cum ar fi universitățile tehnice, școlile de artă, școlile de arhitectură, birourile profesionale, critici și cercetători, cercetarea în domeniul proiectării a fost, în mod indubitabil, înțeleasă și întreprinsă în cel mai eficient mod cu putință: sub forma unui efort de colaborare care a profitat de diversele condiții prealabile și constrângeri externe.

Zaha își organiza întotdeauna studenții într-un fel de „birou vertical”, în cadrul căruia studenții fără experiență și cei avansați lucrau întotdeauna împreună în echipe autoorganizate, colaborând la aceeași temă și completându-și reciproc abilitățile și talentele, iar acest lucru constituie și convingerea noastră fermă că studenții pot învăța la fel de mult de la colegii lor ca și de la profesorii lor și că lucrul într-o echipă strâns unită a devenit una dintre condițiile obligatorii ale practicii de proiectare din zilele noastre

Un aspect didactic important a fost considerat dintotdeauna acela că studenții, potrivit abilităților și ambițiilor lor specifice, își pot elabora propriile metode de proiectare procedurale în activitățile desfășurate în cadrul sistemelor scriptate sau parametrice. Prin urmare, contrar credinței populare, cunoștințele de scripting și de programare nu au fost niciodată considerate obligatorii în cadrul biroului.

Biroul s-a bazat cu precădere pe un model open-source, ceea ce înseamnă că toate cunoștințele dobândite anterior au fost colectate, organizate și stocate pentru a fi redistribuite către studenți.

Inspirându-se din mai multe concepte aparținând unor domenii de expertiză diferite, proiectele biroului au fost inițial dezvoltate programatic pentru a regândi strategiile de proiectare arhitecturală, conceptele, formele și mijloacele tradiționale cu scopul de a străpunge granițele impuse arhitecturii la acea vreme. Însă de-a lungul timpului, pe măsură ce ideile lui Zaha și ale lui Patrik începeau să se consolideze înspre o direcție teoretică precisă, domeniile cercetării au început să graviteze în jurul traiectoriei respective, fiind reiterate și reformulate în timp, construind mereu pe baza cercetării anterioare în materie de proiectare și a cadrului teoretic în continuă evoluție, testând sistematic strategiile de proiectare la diverse scale de experimentare arhitecturală și urbană, de la urbanism și clustere de zgârie-nori, până la componente de construcție, design interior și accesorii caracteristice industriei modei.

De exemplu, cu ajutorul unui set de instrumente și tehnici dezvoltat constat pe o perioadă de peste zece ani, diversele investigații întreprinse la nivelul scalei urbane au explorat, în mod repetat, logica generativă a orașului ca sistem complex relaționat de straturi informaționale diferite, dar interactive, reflectând înțelegerea dinamică pe care o avem asupra condiției urbane, toate producând rezultate extrem de variate.

Cu timpul, activitatea de cercetare în domeniul proiectării desfășurate de birou a evoluat împreună cu cadrul său teoretic, conceptul de parametricism, agenda sa deplasându-se dinspre „[explorarea] unui spațiu suficient de bogat pentru a nu-i permite arhitectului să țină seama de toate posibilitățile în etapa preliminară”⁴ spre integrarea strategică a unui număr crescând de straturi informaționale complexe în sisteme digitale din ce în ce mai complicate. Cele mai recente teme de proiectare ale biroului au fost concepute cu intenția de a lărgi și mai mult domeniul de cercetare și de a favoriza progresul discursului arhitectural contemporan prin integrarea mai directă a unor domenii precum construcțiile civile și proiectarea energetică în procesul de proiectare parametrică sau prin încercările de a găsi răspunsuri adecvate la problemele societale actuale prin explorarea mediilor urbane și arhitecturale semiologice și adaptabile la om/ transformabile.

Deși după 15 ani de existență Studio Hadid din Viena a devenit istorie, iar Kazuyo Sejima, un alt laureat al Premiului Pritzker, urmează să îl preia și să îi traseze o nouă direcție, parametricismul a rămas un proiect arhitectural și teoretic permanent și în continuă dezvoltare.

Zaha Haid a fost director al Studio Hadid de pe lângă Institutul de Arhitectură din cadrul Universității de Arte Aplicate din Viena, în perioada 2000-2015, unde a predat împreună cu Patrik Schumacher și Mario Gasser, Christian Kronaus, Jens Mehlan, Robert Neumayr, Hannes Traupmann și Mascha Veech. În total, 262 de studenți au făcut parte din mediul dinamic al biroului, iar 141 au obținut o diplomă de absolvire sau de masterat. 7 dintre acești absolvenți sunt români.

NOTE

1 Svetlana Boym, The Future of Nostalgia, New York: Basic Books, 2001

2 Stan Allen, Points + Lines. Diagrams and Projects for the City, New York: Princeton Architectural Press, 1999, p. 92.

3 Patrik Schumacher, „Parametricism as Style – Parametricist Manifesto”, Londra, 2008, http://www.patrikschumacher.com/Texts/Parametricism%20as%20Style.htm.

4 Manuel DeLanda, „Deleuze and the Use of the Genetic Algorithm in Architecture” [2001], în AD: Designing for a Digital World, Neil Leach Ed., Wiley-Academy, 2002.

n. red. – Bogdan Zaha și Daniel Bolojan se numără printre cei șapte absolvenți Zaha Hadid Studio – die Angewante

Architectural design strategies and – for that matter – architectural theory and education have undergone crucial paradigmatic shifts in the most recent decades. The increasing inability of modernism to address or let alone resolve society’s increasingly complex problems forced architects, urbanists, theoreticians and scholars to look for different approaches.

This lead on the one hand to the re-evaluation of supposedly still hidden potentials of the modernist project within its one logic, a tendency, that Svetlana Boym coined “off modern”, as “[…] it makes us explore slideshadows and backalleys rather than the straight road of progress.”¹

On the other hand however, the then recent renunciation of linear and binary systems of perception, which for a long time had been dominating our world view, had opened up totally new areas of scientific research, changing our conception of architecture considerably and propelling the profession into a completely new paradigm. Shifting away from traditional platonic shapes and orders towards formal complexity architects had come to understand the built environment as a continuous field of diverse elements, as a spatial organization that is able to negotiate and interpolate between those elements, which are subjected to the changing forces and currents that guide their use. As Stan Allen remarks, “field conditions move from the one toward the many, from individuals to collectives, from objects to fields.”²

The transfer of such systems out of their initial domain into architecture and urbanism and their methodical digital development aims towards the generation of complex and parametrically controllable geometries, which contain highly adaptive potentials and connectivity. Variation and continuous differentiation of simple elements reflect the changing and mutually influential forces within a system’s different layers in order to eventually articulate a complex architectural system that ties together a spatial organisation, its environment, its inhabitants and their constantly changing patterns of use. This implies controlled and simultaneous development of function, form, structure and material, and requires attention on the associative qualities of all single constituents.

The strength of this parametric approach lies in its understanding of architecture as a system of correlations and differentiations seeking adequate and complex articulation. As Patrik Schumacher puts it: “Just like natural systems, parametricist compositions are so highly integrated that they cannot be easily decomposed into independent subsystems – a major point of difference in comparison with the modern design paradigm of clear separation of functional subsystems.”³

At the same time, the increasingly rapid move towards digital design processes and the development of new digital software tools and parametric techniques, which were characterized by a high level of interactivity and real-time flow control, subjected the field of architecture to further radical changes. Computer tools could suddenly be used to systematically explore the vast design spaces, creating a whole series of complex, iteratively changing shapes and forms, finally moving computer technologies from representational digital visualisation to digital form finding processes.

It was precisely at that time, when Zaha took over what was then known as the “Studio Architekturentwurf 1” from Zvi Hecker and, making use of the school’s avant-garde position within the European academic context, started to set up a laboratory for contemporary digital design strategies. Embedded in an international framework of different similar minded institutions, such as technical universities, art schools, schools of architecture, professional practices, critics and teachers, design research was understood and undertaken in its probably most effective way: as a collaborative effort taking advantage of the various external preconditions and constraints.

Zaha always organized her students in a “vertical studio”, meaning the inexperienced and advanced students always worked together in self organizing teams, collaborating on the same brief and complementing each other’s individual skills and talents, manifesting our firm beliefs that students can learn at least as much from their fellows as from their teachers and that closely knit group work has become one of the prerequisites of contemporary design practice.

It was always considered an important didactic aspect that students, according to their specific abilities and ambitions, can set out their own procedural design methods while working within the paradigm of scripted or parametric systems. Therefore, contrary to popular belief, scripting and programming knowledge was never considered to be a requirement in the studio.

The studio was strongly based on an open-source model, meaning that previously acquired knowledge was collected, organized and stored to be redistributed among the students.

Drawing from concepts of different fields of expertise, the studio’s briefs initially were programmatically developed to rethink traditional architectural design strategies, concepts, forms and media, to simply perforate the then existing boundaries of architecture. But over time, as Zaha’s and Patrik’s ideas started to consolidate into one precise theoretical direction, fields of research started to spiral around that trajectory, being reiterated and reformulated over the years, always building upon previous design research and a constantly unfolding theoretical background, systematically testing parametric design strategies in various scales of architectural and urban experimentation, from urbanism and high-rise clusters to building components, interior design and fashion accessories.

For example, using a constantly advancing set of tools and techniques throughout a period of more than ten years, various investigations into urban scale repeatedly explored the generative logics of the city as a complexly networked system of different interactive layers of information, reflecting our dynamic understanding of the urban condition and all yielding vastly different results.

Over the years the studio’s design research has co-evolved with its theoretical framework, the concept of Parametricism, thus shifting its agenda from „[exploring] a space rich enough so that all the possibilities cannot be considered in advance by the designer”⁴ (de Landa, 2001) to strategically integrating more and more complex layers of information into increasingly intricate digital systems. The most recent studio briefs were devised with the intention to further broaden the field of research and advance the contemporary architectural discourse by integrating related fields such as structural engineering and energy design more directly into the parametric design process or by trying to find adequate answers to current societal issues by means of exploring semiological and human-adaptive transformable architectural and urban environments.

And while after 15 years Studio Hadid Vienna has become history now and Kazuyo Sejima, another Pritzker Prize laureate, will take over the studio and reset its direction, its old agenda, Parametricism has remained an ongoing and evolving architectural and theoretical project.

Zaha Hadid was head of Studio Hadid Vienna at the Institute of Architecture at the University of Applied Arts from 2000 to 2015, where she taught with Patrik Schumacher and Mario Gasser, Christian Kronaus, Jens Mehlan, Robert Neumayr, Hannes Traupmann and Mascha Veech. A total of 262 students were part of the studio’s dynamic environment, and 141 of them graduated from the studio with a diploma or master’s degree. 7 of the graduates were Romanians.

NOTES

1 Svetlana Boym, The Future of Nostalgia, New York: Basic Books, 2001,

2 Stan Allen, Points + Lines. Diagrams and Projects for the City, New York: Princeton Architectural Press, 1999, p. 92.

3 Patrik Schumacher, „Parametricism as Style – Parametricist Manifesto”, Londra, 2008, http://www.patrikschumacher.com/Texts/Parametricism%20as%20Style.htm.

4 Manuel DeLanda, „Deleuze and the Use of the Genetic Algorithm in Architecture” [2001], în AD: Designing for a Digital World, Neil Leach Ed., Wiley-Academy, 2002.