SpaceData. Wilderness

M-am trezit dintr-un coşmar… în el arhitectura nu mai era digitală. Când te trezeşti nu îţi dai seama dacă în vis ai recunoscut o realitate sau o teamă.

Arhitectura nu mai este realizată digital, ea devine în sine digitală… o arhitectură în care spațiile personale îşi pierd funcţia, devenind inutile, imune rutinei zilnice. Casa redevine adăpostul nocturn, peştera primordială în care încăperile se confundă, se juxtapun într-un singur spațiu-suport.

Spaţiul fizic nu mai contează.

Spaţiul fizic devine simplu.

Ca spațiu simplu, al nevoilor, el se diferenţiază de adăposturile nomazilor prin excentricitatea dorinţelor, prin estetica noului cadru digital.

Astăzi, zidurile ce delimitau cândva spațiile lumii fizice, limitele existenței, devin ecranele de protecţie ale unor lumi imateriale.

Ele există doar pentru a putea fi demantelate, deconstruite, defragmentate… digital, cărămidă cu cărămidă, bit cu bit.

Cultura de tip real time surprinde aspectele performative ale spaţiului, proiecţiile lui, inteligența artificială, sistemele kinetice și uneltele generative ce ne definesc patternurile de mobilitate și spontaneitate, roboții și protezele ce facilitează confortul existenței contemporane… Sisteme, coduri și proceduri ale căror istorie și rutină se scriu în paralel cu ale noastre, imperceptibile, indiferente.

Aceasta este lumea pe care am ales să o speculez. Cum poate fi transpusă cultura real time a lumii contemporane în termeni arhitecturali? Care sunt erorile acesteia în plan formal, structural, comunicaţional? Care ar fi valoarea erorilor?

Ce defineşte spaţiul într-o asemenea ipostază, dacă el mai este definit în vreun fel?

Care va fi relevanța formei lui, a materialităţii atunci când el va fi dobândit inteligența artificială și, odată cu aceasta, autonomie în autodeterminare?

Oliviu Lugojan-Ghenciu, Universal Assembly Unit